Într-un mod cu totul straniu, redactarea unei cărți a ajuns, și numai la noi, echivalentă cu cenzura. Dacă editura îi cere să schimbe un cuvînt, autorul are impresia că i se știrbește porțelanul creației, că un monstru cu mâini murdare de rahat intră în intimitatea creației.
Nu știu de unde vine această concepție pe care și editurile au adoptat-o. Ele consideră că e exclusiv de datoria autorului forma finală a cărții. Și, la urma urmei, cine mama mă-sii e redactorul ăsta să-i spună lui ce să facă? Am cunoscut mulți autori care se laudă, cu orgoliu, că editurile nu le-au schimbat nici măcar o virgulă. Însă pentru mine, cititorul lor, rezultatul nu e la fel de îmbucurător. Mi se pare, cum spuneam data trecută, că textul ar fi ieșit mai bine, mai strălucitor, mai valoros, dacă ar fi lucrat pe el. Cum? Am spus mai sus. Redactorul.
Departe de a fi un cenzor răutăcios, ranchiunos și obtuz, redactorul de carte ar trebui să fie primul cititor, și cel mai bun. Lui îi plac și autorul, și textul. Însă are observații profesioniste. În timp ce autorul este părintele operei, redactorul e moașa. El ar trebui pricepe viciile ascunse, nepotrivirile, contradicțiile. El e ochiosul care vede coerența știrbită a produsului. Autorul își iubește creația. Nu poate fi obiectiv. Pentru el, fiecare cuvințel are un sens al lui, propriu.
Problema e că autorul nu poate sta în spatele fiecărui cititor să-i explice ce a vrut să spună. De cele mai multe ori, eroul nostru vede și înțelege mai mult, pentru că lucrurile stau ascunse în capul lui. Dacă textul are ezitări, neclarități, confuzii, ele impietează asupra percepției.
Un redactor profesionist are în spate cel puțin o mie de cărți citite și, lucrul cel mai important, e un om care iubește literatura. Are și spirit critic, și dragoste, lucru greu de găsit la creator. Profesia asta e recunoscută și apreciată în Occident. Datorită redactorilor, cărțile care apar acolo (și se traduc aici) sună atît de bine. De la literatura de consum la literatura ultra-personală, indiferent de subiect, de mijloace, cărțile alea sunt coerente și se citesc așa cum trebuie și merită să fie citite.
Dacă, la noi, există vreun astfel de ciudat, autorul se face foc și pară: “Vrei să-mi strici feng-șuiul? Da’ cine ești tu, bă? Ia, arată-mi ce-ai scris tu!”

Florin Iaru – Triumful și decăderea talentului (V)